RUXANDRA OLGA MATEESCU STEFAN
DESTINE
(mica poveste de viata)
PROLOG
Scrisoare catre dragul meu
S-ar putea sa-mi incep cariera de scriitor cu aceste randuri, dar chiar daca nu se va intampla asta,dorinta mea de a gasi o cale de comunicare cu tine a fost mult prea mare,asa ca te rog sa citesti ceea ce iti scriu, macar ca pe o scurta poveste de viata. Gandul ma poarta undeva cu multi ani inapoi,la fetita mica de numai sase anisori ,cu ochii inundati de lacrimi ,dar nu lacrimi de fericire ci de tristete.
La asa o varsta frageda tristetea ,lasa urme adanci in sufletul unui copil si sunt convinsa ca intelegi ce vreau sa spun.Stiu bine ca nici tu nu ai fost ocolit in copilarie de astfel de triste experiente dar nu imi este usor sa vorbesc despre aceste lucruri si mai ales despre motivul care mi-a umbrit copilaria, care m-a facut sa plang ani in sir. Ceea ce vreau sa stii insa, este ca mi-am dorit din ce in ce mai mult, pe masura ce am inaintat in varsta , ca viata mea sa nu semene cu cea a parintilor mei.
Am visat sa am o casnicie frumoasa ,un sot care sa-mi daruiasca dragostea ce-mi lipsea,care sa vina acasa in fiecare zi cu bucuria de a ne reintalni,am visat sa am copii carora sa le pot darui armonia si caldura unei familii, cu o viata normala ,cu doi parinti care se inteleg si se respecta unul pe altul. Unde am gresit dragul meu? Oare am cerut ceva ce nu meritam?
De foarte multa vreme am sentimentul ca prezenta mea in viata ta nu e binevenita.De foarte multa vreme, lacrimile din ochii mei nu se mai usuca. Am uitat sa mai rad,am uitat cum e sa te bucuri de o simpla raza de soare,de primavara care vine, de o clipa de fericire, intr-un cuvant –DE VIATA.
Cineva mi-a spus odata “fa-ti universul tau”.A avut mare dreptate dar trebuie sa si poti. Cum sa–mi fac un univers din care sa exclud anumite fiinte pe care le iubesc? Poate unii reusesc dar eu nu am putut.
Sunt convinsa ca am si eu greselile mele.Cine nu greseste macar odata in viata? Imi revine in minte o fraza din Scriptura “cine nu e vinovat sa arunce primul piatra”.
Nu mi-au placut niciodata resentimentele nici ale mele nici ale celor dragi mie. Nu fac decat sa-ti inaspreasca sufletul, sa te dezumanizeze. Iertarea este singura modalitate de apropiere intre oameni.
Ma gandeam ca fie si numai pentru ca ti-am daruit (cu voia lui Dumnezeu) doi copii ca doua flori,care te iubesc si iti cauta prezenta,meritam si eu un pic de recunostinta din partea ta.
Am citit undeva ceva deosebit de frumos si adevarat: ”Cel mai frumos dar pe care il poate face un tata copiilor lui ,este sa le iubeasca mama”. Mie tatal meu nu a vrut sa-mi faca darul asta.
Te intrebi probabil ce rost are tot ce ti-am scris pana acum? Am vrut sa te fac sa intelegi ce simt eu la ora actuala, cum ma doare faptul ca ma tii la o lungime de brat de atata vreme ,ca nu ti se pare normal sa ne apropiem si mai mult sufleteste ,acum cand copiii nostri si-au ales deja un drum al lor.De multe ori
mi-am pus intrebarea, daca in afara de pisicuta, mai este cineva in aceasta casa care ar dori sa ma vada. E multa tristete aici. Dealtfel chiar propria noastra fiica mi-a confirmat asta de curand.
”Nu ma trage inima sa mai vin sa vad o mama mereu cu lacrimi in ochi si un tata morocanos si nemultumit “.Stii cum ne caracterizeaza copiii nostri? -Niste ciudati- si au dreptate.
Ma incearca adesea sentimentul, ca ei de fapt au plecat de langa noi, sperand sa gaseasca in alta parte echilibrul sufletesc de care aveau nevoie. Daca ii iubesti asa cum cred eu, sunt sigura ca te-ai gandit la asta. Oricum dragul meu ,sa stii ca eu nu pot sa te exclud din viata mea ,nu pot sa ma detasez de situatia asta , sa fac abstractie de sentimentele mele pentru tine ,de faptul ca esti sotul meu si tatal copiilor mei.
Oare mai stii cat a trecut de cand nu ne-am mai privit in ochi, de cand nu mai dormim amandoi in acelasi pat,de cand nu mai traim ca un adevarat cuplu de soti care se iubesc, se ajuta si se respecta reciproc?
Ma uit in jur si vad o sumedenie de exemple pozitive de astfel de cupluri.Nu vrei sa incercam si noi?
Nu vrei sa inlocuim lacrimile de tristete, cu lacrimi de fericire? Nu vrei sa ne bucuram impreuna de viata pe care ne-a dat-o Dumnezeu,de copiii nostri minunati, de orice clipa care trece si nu se mai intoarce? Nu vrei sa imbatranim frumos? Mi-as dori din toata inima sa intelegi ca numai dragostea mea pentru tine m-a facut sa scriu aceste randuri si sper sa nu ti se para puierile,lipsite de importanta si mai ales sper sa nu consideri, ca am vrut doar sa te impresionez ca sa am vre-un avantaj din asta.
Este pur si simplu o realitate traita si simtita de mine la ora actuala si am avut nevoie sa-mi eliberez sufletul de o povara.
Cu dragoste a ta sotie sincera
*****************************************************************************************************************************
Totusi se cere sa fie continuata aceasta scrisoare, sau , de ce nu,sa încep chiar cu începutul.Pentru toti exista un început.Pentru toti exista acel moment unic in care luam contact cu lumea înconjuratoare.Eu nu am facut deci exceptie.Ba mai mult chiar ,pot sa spun ca m-am cam grabit sa fac cunostinta cu mama, cu tata si cu cele doua bunici dar mai ales cu toate florile care împodobesc luna Mai.
Am aflat intr-o zi de la mama, ca la nasterea mea, tata i-a facut cadou un imens buchet de bujori roz, legati cu o funda mare tot roz.Cica de bucurie ca are o fata.Sa fi fost oare asa. Nici pâna în ziua de azi nu am reusit sa dezleg acest mister.Tare ciudati mai sunt barbatii .Am auzit ca unii se supara chiar rau pe biata femeie, ca de ce nu le-a facut un baiat.Ca si când ar depinde de ea!!!!!!!
Ma rog, ce s-o mai lungim, m-am nascut si gata.Va intrebati poate de ce pun la indoiala bucuria tatalui meu de atunci.Pai ce sa crezi despre un om care dupa noua ani de casnicie inchide usa in urma lui fara sa se mai uite inapoi si uite asa la numai sase anisori am început sa traiesc o drama.
Desigur, nu faceam exceptie de la multe alte istorii asemanatoare,dar pentru mine la acea varsta,erea cu totul altceva.Eu am trait sentimentul unei tragedii unice,cu atat mai mult cu cat o vedeam si pe mama plangand foarte adesea,multi ani dupa aceea. Dar timpul si-a pus amprenta si pe viata mea.Au trecut anii copilariei,am devenit adolescenta, am intrat in valtoarea vietii si a ramas o cicatrice in suflet. Am sperat mereu pe masura ce ma maturizam sa nu se repete istoria.Totdeauna mi-a fost dor de el desi nu a stiut niciodata sau poate nu a vrut sa stie.Stiu doar atat,ca desi am fost ranita nu i-am purtat pica niciodata,l-am iertat.Ba mai mult decat atat,din ce o vedeam pe mama mai nefericita,din asta imi doream mai cu ardoare sa ma casatoresc, sa am copii si sa-i indeplinesc si ei macar prin mine visul de a avea o familie.In parte am reusit. M-am casatorit,am nascut doi copii,un baietel si o fetita si totul parea ca intrase in normal.
Despre cum am aparut in lume
“Fa-ti universal tau!!!”. Asa ma indemna odata cineva.Si am inceput sa ma gandesc la asta din ce in ce mai des, pe masura ce viata imi dadea niste lectii dure. Ce este de fapt un univers in sensul asta?
Un loc in sufletul tau,in care sa te poti aduna daca te-ai risipit prea mult.Si am inceput sa ma caut, inca de la primele clipe ale existentei mele.
Si iata am regasit fiinta plapanda, aparuta pe lume intr-o zi insorita de Mai, luna florilor si de ce nu a unui inceput de destin. Mama spunea ca nu au lipsit nici ursitorile, care aveau sa inscrie in cartea vietii, tot ce urma sa mi se intample. O nastere, o speranta ,o noua viata,bucuria suprema a iubirii.
M-am nascut, pe la miezul zilei. Stiu de la mama, ca pana si aparitia mea pe lume, s-a petrecut cu peripetii. Mai intai ca nu prea am vrut la inceput sa fac cunostinta cu tata asa ca am asteptat sa plece de la maternitatea, unde mama se internase si unde medicii, il asigurasera ca nu e inca momentul sa-mi fac aparitia .Nici nu a plecat insa bine ca hop, mi s-a nazarit sa scot capul din “colivie”.Nu mai spun ca i-am luat pe toti prin surprindere,medici,asistente si desigur pe mama, care, fiind tanara si fara experienta in de-ale nasterii ,era cat pe ce sa comfunde simptomele travaliului cu alte necesitati pur fiziologice.
Noroc ca a gasit-o moasa la timp si am scapat cu bine.Da ce s-o mai lungim,pana la intoarcerea tatei inapoi eream deja nascuta.
Si iata m-am regasit i in bucuria ce strabatea din sufletul si privirea celor doi ochi verzi ai tatalui meu, in momentul in care i-a daruit mamei in semn de recunostinta si dragoste, un imens buchet de bujori roz, legati cu o funda mare de aceiasi culoare.Si s-a mai petrecut ceva interesant pana la iesirea mea din maternitate.Cica bunica din partea tatei a venit a doua zi sa ma vada m-a dezbracat de scutecele de spital si m-a infasurat intr-o bluza de pijama de-a tatei .Chipurile ca sa-l iubesc neconditionat toata viata .
Desi nu sunt o superstitioasa notorie nu pot nega ca procedeul a dat rezultate.Mama l-a incepuit nu a prea fost incantata de faptul ca eram fata, pe motivul ca femeile sunt facute sa sufere .Nu stiu daca se poate considera chiar asa .Mama a fost insa o mare pesimista si a asociat in permanenta notiunea de suferinta cu episoadele triste din viata ei.
Despre cei care mi-au dat viata
Tatal meu,a fost un barbat frumos si a ramas astfel si acum in pofida anilor sai. Desi putine am totusi si amintiri frumoase despre el.De pilda ma gandesc cu placere la serile de vara in care ma plimba in carca in parculetul din apropierea casei si imi arata licuricii din palma sau la momentele petrecute cu el la mare,la Snagov sau la el acasa in zilele in care eream invitata la masa ori la vre-o zi festiva.De cate ori eream in preajma lui ma incerca un sentiment de mandrie pentru faptul ca eream fica lui.Pacat ca nu a stiut asta niciodata.Imi amintesc un episod trist din copilarie dupa ce s-a despartit de mama.Luasem masa impreuna la el acasa.La un moment dat a disparut si l-am gasit intins pe pat in dormitor si avea lacrimi in ochi.Erea la scurta vreme dupa divort
In calitate de prima nepoata m-am simtit in primii ani de viata iubita de unchii si matusile mele dar si de fratele si sora bunicii. Dar de ce spun eu ca in primii ani? Si la ora actuala cei din familia tatei care inca mai sunt in viata,continua sa ma iubeasca.
Tata canta foarte frumos .Ii plac mult romantele,ii place sa-si vada casa plina de prieteni,intr-un cuvant ii place sa traiasca. Pe mama a iubit-o dar destinul a facut ca el si ea sa-si impleteasca drumurile vietii la o varsta la care orice este posibil pentru simplul motiv ca sperantele si visele sunt apanajul tineretii si al entuziasmului iar pentru doi tineri indragotiti posibilele piedici in a merge impreuna pe acelasi drum pana la capat nu sunt demne de luat in seama.
Poetul zice undeva”in orasu’n care ploua/de trei ori pe saptamana/doua jucarii stricate/un batran si o batrana/merg tinandu-se de mana”.Ion Minulescu
Dar cele mai multe dintre jucarii sunt aruncate la marginea vietii.
In Sfanta Scriptura exista o fraza care spune ca legatura care se face intre barbat si femeie prin Taina Cununiei se desface numai dupa moartea unuia dintre ei pentru ca una din poruncile de la Dumnezeu este :“si va lasa omul pe tatal lui si pe mama lui si se va duce dupa femeia lui si vor fi amandoi un trup” dar “ce Dumnezeu a unit omul sa nu desparta”.Tot in Cartea Cartilor la capitolul Cantarea Cantarilor se face o minunata descriere a sentimentului iubirii nevinovate si profunde care trebuie sa salasluiasca in sufletul celor uniti prin Taina Cununiei
Viata a pus tatalui meu multe piedici dar zice o vorba din popor “nu mor caii cand vor cainii" asa ca el s-a decis sa nu incheie socotelile cu lumea asta decat atunci cand o hotari Cel de SUS.
**********************************************************************************************************************************
Mama mea a fost o femeie inteligenta,frumoasa si cu simtul umorului Avea pielea creola,ochii mari negrii si parul des si negru ca pana corbului. Semana destul de bine cu tatal ei care de origine erea grec Eu il stiu doar dintr-o fotografie.Am iubit-o desi ma revolta la propriu uneori atitudinea ei dominatoare provenita dintr-o o iubire extrem de posesiva uneori exagerata pot spune.Si devenea cu atat mai posesiva cu cat simtea mai mult lipsa tatalui meu de langa ea
L-a iubit mult si niciodata ,pana la moarte nu a putut sa se obisnuiasca cu gandul ca nu-l mai are langa ea. Imi amintesc si acum ochii ei cu care cand ma privea inr-un mod critic uneori imi creea pur si simplu o senzatie de disconfort.Erea de fapt modul ei de a-mi atrege atentia ca am gresit cu ceva si recunosc ca mi se facea frica si intepeneam pe loc.
Abia tarziu cand nu a mai fost am descoperit in jurnalul ei cata suferinta si sensibilitate ascundea in spatele acestei priviri.Si iata am sa va arat o dovada a acestor afirmatii dragi cititori:
“Niciodata nu intelegem adevaratul sens al lucrurilor inainte de a nu fi prea tarziu”zice Tess D'Uberville in romanul celebru cu acelasi nume. Si cat adevar ascunde aceasta fraza.
Doar atunci cand cei pe care ii iubim nu mai exista langa noi intelegem cat de multa nevoie avem de prezenta lor.
Vine o vreme cand incepem sa simtim din ce in ce mai tare povara anilor, a amintirilor care dau navala in sufletul nostru.As minti sa afirm ca nu am amintiri frumoase din copilarie si din viata mea ulterioara ,legate de mama.Nu putine au fost momentele in care mi-a dovedit cu prisosinta cat de mult m-a iubit si nu de putine ori acum cand nu mai este mi se face dor de ea si asi dori ca atunci cand ma trezesc din somn sa o regasesc pe unul din fotoliile in care obisnuia sa se odihneasca in ultima vreme.Acum mi-a venit mie randul sa ma odihnesc in locul ei
Mama a citit foarte mult incepand chiar din copilarie si ii sunt recunascatoare pentru ca mi-a transmis si mie dorinta de cunoastere.Tot de la ea am mostenit si darul scrisului.
Mama este cea care ne invata sa iubim,sa iertam,sa devenim oameni in deplinatatea cuvantului. Doar ea iarta totul,uita totul,si se bucura din toata inima ei de bucuriile si realizarile copiilor ei. Mama mea nu a fost ocolita in viata de incercari grele inca din copilarie .
Acum inteleg ce inseamna sa stepti sa se deschida usa si cineva sa-ti spuna “Esti bine mama?Ce mai faci? Mi-a fost dor de tine!!!! Daca din fericire devine si bunica vor prelua cu timpul nepotii sarcina de a pune aceste intrebari in locul parintilor. Asta este si explicatia pentru care buniciI au o dragoste speciala pentru nepoti.
Amintirile imi inunda mintea si o revad pe mama preocupata uneori poate exagerat de mult de nevoile mele si recunosc ca m-a ajutat in mare masura sa nu duc lipsa de cele necesare cresterii si educatiei mele.Cu toate astea mi-a destainuit odata cu amaraciune ca nu e multumita de faptul ca nu m-a incurajat destul ca sa fac o facultate.Ce e drept si eu regret asta dar timpul nu se mai intoarce
De cand si-a asumat si rolul de tata eu am vazut-o in permanenta responsabila luptandu-se cu problemele vietii,si incercand din toate puterile ei sa-mi creeze un climat de educatie sanatos ,bazat pe principii morale corecte,si trebuie sa va spun ca din acest punct de vedere mama a fost pentru mine un real exemplu. E adevarat ca din cand in cand aceasta corectitudine erea atat de excesiva incat avea tendinta sa acorde circumstante unor persoane straine in detrimentul meu si nu ezita in acele momente sa ma critice creindu-mi un sentiment de frustrare.Spre batranete a inteles ca a gresit dar erea cam tarziu sa mai poata corecta ceva.Eu insa am inteles fiind la randul meu mama , ca meseria de parinte este una dintre cele mai grele si ca parintii ti-I da Dumnezeu nu ti-I alegi tu si trebuie sa-I accepti asa cum sunt.
Cand o depaseau prea mult grijile vietii mama avea si rabufniri de revolta, de manie si recunosc ca erea apriga la in acele momente.Asa se facea ca ca uneori mai primeam si cate o lectie dura din partea ei si nu intotdeauna pe merit.
Atunci o condamnam in mintea mea dar acum inteleg altfel lucrurile. Am iertat-o ,mi-e dor de ea si mi-asi dori sa fie langa mine chiar si ca sa ma certe.
Am multe amintiri frumoase legate de mama.Imi amintesc de pilda spectacolele de opera si balet la care ma ducea inca de la varsta de sapte ani pentru a-mi cultiva gustul pentru frumos, de concertele de la Ateneu ,de spectacolele de teatru ,de plimbarile de Duminica in parc,si de cate si mai cate astfel de momente frumoase petrecute impreuna.Am deprins de la ea gustul pentru citit si scris si inca din scoala primara am inceput sa -mi astern pe hartie framantarile sufletului.lucruri pentru care ii voi fi recunoscatoare pana la sfarsitul vietii.Iata inca un exemplu de creatie literara de data asta proprie mie:
Fara indoiala pentru majoritatea dintre noi,mama este fiinta careia ii datoram din punct de vedere moral cel mai mult din ceea ce suntem la varsta maturitatii .Am avut privilegiul sa o am langa mine o buna parte a vietii. Retraesc de multe ori momentele in care eu si mama purtam cate o discutie interesanta pe teme de cultura generala,religie,istorie sau pe marginea unor experiente de viata. Stateam fiecare in cate un fotoliu in micuta garsoniera.Erea o atmosfera de pace si liniste interioara mai ales ca de cele mai multe ori faceam asta avand in fata si o ceasca de cafea aburinda care ne imbia cu mirosul ei.Nciodata nu e momentul potrivit pentru despartirea de aceasta fiinta mai presus de toti.Si Doamne cat de mult gresim cand consideram ca ne-am maturizat destul ca sa nu mai avem nevoie de prezenta ei permanenta.
”Of mama ai devenit pisaloaga,toata ziua te vaiti,ai in cap numai idei pesimiste si ma aduci in stare sa nu mai vin pe la tine fiindca imi provoci o stare de neliniste!”
Cat de usor rostim uneori aceste cuvinte si totusi cat de greu apasa ele pe sufletul fiintei care ne-a dat viata si care poarta cu ea grijile propriei vieti dar si ale vietii copiilor ei.
Bunicile
Am mai regasit o particica din mine in casa bunicii din Calea Plevnei , in a carei curte crestea un visin mereu incarcat de fructe dulci-acrisoare, pe care bunica din partea tatalui le culegea ca sa-mi faca dulceata si compot.Resimt si acum gustul unic al acelor bunatati.Aveam doar 3-4 anisori,ochii caprui si o fata bucalata si bunica erea foarte mandra de prima ei nepoata ,mai ales ca erea soacra cu trei nurori ,ca in povestea lui Creanga . Isi dorea foarte tare o fata.Unii spun chiar ca seman foarte bine cu ea.
Imi amintesc cu nostalgie de prispa de piatra din fata casei unde din primavara pana in toamna imi petreceam majoritatea duminicilor impreuna cu parintii si celelalte rude ale tatalui meu.Bunicii ii placea sa isi adune in jurul ei familia cat de des posibil.Avea o sora mai mare decat ea care ma iubea foarte mult .Am admirat-o toata viata pentru verticalitatea ei si pentru exemplul pe care l-a dat intregii familii prin casnicia model pe care a avut-o alaturi de sotul ei. Am participat la nunta lor de aur.Un moment impresionant.Din pacate bunica nu a mai fost sa se bucure alaturi de noi.Trecuse de timpuriu in cealalta dimensiune.Pentru mine moartea este de fapt o trecere intr-o alta dimensiune.
Imi aduc aminte cu tristete de momentul in care am condus-o pe ultimul drum. S-a intamplat in octombrie 1964 la scurt timp dupa divortul parintilor mei. Atunci l-am vazut pe tata plangand cu adevarat prima oara. Atunci am simtit parca si eu tristetea din sufletul lui si dorinta de a -i fi alaturi.
Dar revin la momentele frumoase din viata si revad mesele incarcate de bucatele pregatite de mana bunicii cu multa pricepere,incepand cu felul intai si pana la desert si apropo de desert,facea ea o placinta cu mere de-ti lingeai degetele. Si ar mai fi un amanunt culinar pe care nu l-am uitat .Cea mai buna branza de oaie ,cel mai bun vin de obicei rosu ,untul si painea neagra proaspata cumparate de tata. Oricum ma gandesc cu placere la acele momente ca si la serile in care inainte de a se culca langa mine ,bunica isi punea parul pe moate si se ungea pe fata cu o crema preparata anume in farmacie. Dealtfel erea o femeie frumoasa si destul de cocheta si ii statea foarte bine cu bereta din foetru de culoarea visinei putrede,asezata putin intr-o parte si prinsa cu un ac special ,de palarie .In serile lungi de vara ,imi placea sa adulmec in asteptarea somnului,mirosul parfumului cu iz oriental care umplea odaia ei si sa privesc intinsa pe studioul moale ,luminile de afara ,prin perdeaua fina cu broderie sparta asezata in fata ferestrei de la strada.
***************************************************************************************************************************
Dar a mai fost o fiinta cu care asi putea sa spun ca m-am contopit si in sufletul careia am intrat de cand am aparut pe lume.Si i-am ramas in suflet pana la sfarsitul vietii. Erea bunica din partea mamei.O fiinta deasupra tuturor, de la care am invatat ce inseamna sa iubesti,sa ierti, sa fii aproape de sufletul si nevoile celor de langa tine.Am invatat ca trebuie sa accepti cu stoicism ceea ce ti-e rezervat de la Dumnezeu si sa mergi pana la capat cu demnitate indiferent cat ar fi de greu. In privinta asta ea a fost un exemplu viu pentru mine toata viata .
A fost mama si bunica in cel mai profund mod cu putinta cu atat mai mult cu cat viata i-a fost de multe ori potrivnica si a intampinat multe probleme din partea societatii pe tot parcursul existentei ei.S-a stins intr-o zi lundu-si cu ea taina sufletului. I-a inteles si i-a iertat pe toti.
Si iata ma regasesc si in ochii verzi plini de bunantate,in vorba blanda , in caldura mainilor cu care imi mangaia crestetul capului cand mi-l puneam in poala ei,in linistea si pacea pe care o simteam langa ea. Avea un accent bland moldovenesc si de multe ori cand plecam de acasa imi placea sa o sun la telefon ca sa o aud vorbind.Retraiesc amintirea diminetilor in care la o ceasca de cafea ,ascultam cum isi deapana amintirile vietii ei.Isi facuse studiile la pension ,un gen de scoala in care se invatau manierele elegante,arta gatitului,a cusutului ,a conversatiei mai pe scurt regulile de comportament in societate.La numai 18 ani a fost furata de bunicu, un grec frumos si bogat care s-a indragostit de ea rapindu-i si ei inima desigur.Timp de 40 de ani au avut o casnicie frumoasa.A fost insa un lucru care le-a umbrit viata .Bunica nu a putut sa faca copii.Mama a fost infiata dar ea a decis sa simuleze o sarcina.Cand a inteles ca a fost mintit bunicu a parasit-o si asa a ramas dupa 40 de ani de casatorie cu mama mica si fara niciun fel de sprijin material.De aici incolo viata ei a fost un lung sir de necazuri si suferinte .A fost obligata sa munceasca cu ziua pentru a-si asigura ei si mamei mele traiul zilnic si un adapost si pentru a o putea da pe mama la scoala.Locuiau in Braila intr-o casa cu chirie dar la scurt timp dupa plecarea bunicului,a constatat ca nu mai are bani de chirie si a hotarat sa vina la Bucuresti sa caute de munca .S-a urcat in trenul de Bucuresti cu mama de mana care pe atunci avea vreo 4-5 ani.Se zice ca atunci cand Dumnezeu iti inchide o usa precis iti deschide undeva o ferestra si asa s-a facut ca de unde nu avea nici o solutie inca,in tren sa reintalnit cu mama adevarata a mamei mele care fusese luata de bunica adoptiva inca de cand erea un copil de la o familie saraca cu multi copii.A placut-o pentru ca erea isteata,si frumusica si a crescut-o ca pe copilul ei.Cand s-a facut domnisoara grecul bataran,socrul bunicii adoptive a placut-o si a abuzat de ea ca orice stapan si asa s-a nascut mama mea..De aici incepe trista poveste a mamei care desi infiata ,nu s-a impacat niciodata cu felul in care a aparut in lume.As putea spune ca in privinta bunicelor am fost un caz mai aparte .de fapt am avut trei bunici ,una de la tata si doua de la mama.Eu le-am iubit pe toate deopotriva.Din momentul reintalnirii din tren mama a locuit impreuna cu mama adoptiva in casa unor tarani din Teleorman unde bunica naturala locuia cu chirie.Facuse intre timp o scoala de moase si isi profesa meseria in satul acela.Cand mama a implinit varsta de scoala bunica adoptiva a hotarat totusi sa vina cu ea la Bucuresti ca sa-i faca un viitor.Au urmat ani grei ,razboi,foamete ,cutemurul din 1946.Dar Dumnezeu nu ne paraseste oricat am deznadajdui la un moment dat.
Au trecut anii si mama s-a facut mare ,domnisoara in toata regula .Venise insa momentul sa se gandeasca singura ce are de facut de acum incolo ca sa-si poata asigura existenta mai departe degrevand-o pe bunica de greaua responsabilitate pe care si-o asumase pana atunci.La varsta de saptesprezece ani a inceput sa munceasca si astfel viata ei dar si a mamei care o crescuse a luat-o pe alt fagas.
Copilaria
Pana la varsta de sase ani si jumatate am avut o copilarie frumoasa .Imi amintesc de vacantele petrecute la mare,la prietenii parintilor mei de la Rasinari,in casa parinteasca alaturi de rude si prieteni de familie.Stiu din povestile mamei si de cateva boroboate facute de mine desi in general am fost un copil cuminte si ascultator.Dar stiti vorba aia :nu exista copil cuminte si baba frumoasa.Din pacate in iarna anului 1960 ,in ajunul Craciunului ,destinul meu a luat brusc o intorsatura care avea sa ma marcheze sufleteste pentru totdeauna.A fost cel mai trist Craciun datorita plecarii de acasa a tatei.Am ramas cu mama si bunica si cu un gol imens in suflet .
Si imi reamintesc de data asta ochii verzi ai tatalui meu din care nu mai strabatea bucuria de alta data .
Am vazut pe omul care vrea sa uite de toti cei de pana atunci, sa lase in urma un trecut din care faceam si eu parte,am inceput sa-mi pun intrebari si asa s-a infiripat in inima mea teama de ceva nedefinit inca.
Si m-am redescoperit din nou in sufletul mamei, indurerat de sentimentul tradarii, in ochii e negri,care se umpleau de lacrimi la auzul uneia din romantele cantate de el alta data. Tot acum ma revad si in felul in care o rugam pe mama sa nu mai planga fiindca imi venea si mie sa plang.
M-am gandit atunci ca trebuie sa lupt cu toata fiinta mea sa fortez daca va fi nevoie mana destinului, pentru ca viata mea sa fie altfel.
Sa fortez mana destinului? O prostie! Totul e inscris in cartea vietii si numai hazardul face ca doua destine(sau mai multe ) sa se intalneasca la un moment dat.Dar pot trece unul pe langa altul sau se pot contopi formand un tot.
Desigur m-am revazut si in sufletul mamei , in ochii ei negrii patrunzatori strabatuti de un sentiment de teama , de nesiguranta in legatura cu viata ei vitoare,din care acum faceam si eu parte.
La scurt timp dupa divortul parintilor mei am inceput primul an de scoala si fiind o fire prietenoasa mi-am facut o multime de prieteni de joaca .De multi imi mai aduc si acum aminte.Dintre toti au fost insa patru prietene de suflet ,carora le multumesc pentru ca mi-au fost alaturi toata viata si continua sa o faca si in ziua de azi , in ciuda distantelor lungi dintre noi,dar si a problemelor fiecarora dintre noi,aparute de-a lungul vietii.
Anii de liceu si dupa
Strabat cu mintea o noua etapa a vietii mele si retraiesc atmosfera anilor de liceu.
Cum asi putea sa uit de varsta adolescentei, de colegii de clasa ,de prima iubire ,de sperantele si visele de la 20 de ani? Retraiesc atmosfera bacalaureatului,sentimentul despartirii de liceu si de majoritatea dintre colegi dar si sentimenul de prietenie care m-a leaga si astazi de unii dintre ei.
Si iata-ma aparand din nou in clipele minunate petrecute alaturi de prieteni si mai ales alaturi de cel care a reusit sa starneasca in mine un sentiment unic,special.
Da, erea iubirea adolescentina in care credem cu naivitate dar, intr-o zi totul s-a terminat si am hotarat atunci din nou ca trebuie sa uit si sa nu privesc inapoi.El a plecat pe drumul lui lasandu-mi doar amintirea.
Cineva mi-a spus odata :”iti doresc sa nu ai niciodata nevoie de amintiri”.
Si cu toate astea cata nevoie avem de ele de cele mai multe ori.Cu orice clipa de neimplinire ne intoarcem cu gandul in trecut si regretam ca nu putem da timpul inapoi , ca nu putem sa o luam de la capat.
Viata este insa construita din realizari si neimpliniri deopotriva iar cei mai multi dintre noi suntem ca pasarea Phoenix,renastem din propria cenuse.
Pe calea destinului
Nimic nu e intamplator pe lumea asta si desi am fost multa vreme impotriva conceptiei mamei mele cum ca “ce ti-e scris in frunte ti-e pus”, acum in perioada deplinei maturitati, ma vad obligata sa recunosc ca povestea cu ursitorile nu e o simpla poveste.
Si iata ma duc din nou cu gandul in trecut,la fata de 27 de ani a carei viata se incapatana sa ramana in continuare la stadiul de incertitudine,de neimplinire.Visam ca orice fata tanara sa am o familie ,copii si desigur un sot alaturi de care sa ma simt ocrotita ,iubita si sprijinita in momentele de cumpana ale vietii.Au fost cateva incercari total nereusite pana intr-o zi cand a sunat telefonul. Erea tata si in acel moment am avut un sentiment clar ca ma suna sa-mi propuna sa fac cunostinta cu cineva.
Si chiar asa s-a intamplat.
-Uite, mi-a zis, te-am sunat sa-ti spun ca e aici cu mine un baiat bun care doreste sa te cunoasca.Si am stabilit sa ne intalnim paste cateva zile la tata acasa.
-Uite, mi-a zis, te-am sunat sa-ti spun ca e aici cu mine un baiat bun care doreste sa te cunoasca.Si am stabilit sa ne intalnim paste cateva zile la tata acasa.
Asa s-a deschis un nou capitol al vietii mele.Intr-o zi de Ianuarie a anului 1980 l-am cunoscut pe cel care urma sa-mi devina sot. Ne-am placut de la prima intalnire si peste trei luni am facut nunta.
Doua dintre cele mai fericite momente din viata mea au fost, voiajul de nunta si nasterea celor doi copii.L-am iubit de atunci numai pe el si il mai iubesc si astazi desi m-a dezamagit de multe ori pe parcursul celor mai bine de 30 de ani de casnicie.I-am daruit toata dragostea si devotamentul meu dar am primit in schimb multe momente triste, multa dezamagire si lacrimi.Asi fi nedreapta daca as spune ca nu au fost si clipe frumoase in care m-am simtit iubita dar cu mult mai putine decat cele in care am plans sau am suferit in tacere .Dumnezeu la randul lui ne-a binecuvantat cu doi copii minunati. Singurul lucru care ne face nemuritori este nasterea de prunci si noi am avut privilegiul asta de la Dumnezeu.Primul nascut a fost baiatul care acum este si el tata si este un tata minunat.A tras multe invataturi din greselile noastre. Imi amintesc de momentul in care l-am adus pe lume.Erea frumos ca o papusa si extrem de cuminte.Desi la ultima consultatie profesorul a hotarat ca imi face cezariana nu am avut nici un gram de emotie fiindca stiam ca tata e in sala.Primul care l-a tinut in brate la venirea lui pe lume a fost bunicul lui .Si nu-si mai incapea in piele de mandrie.Cat despre mine eream in a noualea cer de bucurie ca devenisem mama.Abia asteptam sa-l pun la san si sa-l strang la pieptul meu.la mai putin de 2 ani am ramas din nou insarcinata si asa cum am visat, Dumnezeu mi-a daruit o fetita. Am fost atat de fericita incat nici nu m-a interesat motivul pentru care decisese medical sa nasc prin cezariana si a doua oara.Erea leita tatal ei. Cand m-am dus sa o vad statea imbufnata in patutul ei de la sectia de noi nascuti si cu ochii inchisi de parca erea suparata pe toata lumea.Tarziu, dupa ani de zile am aflat ce insemna diagnosticul meu.Ii multumesc insa de mii de ori lui Dumnezeu ca mi-a dat zile sa-mi vad copii mari si sanatosi . Sunt mandra de ei desi poate am gresit de multe ori ca nu le-am aratat acest lucru.Eu am o vorba : meseria de parinte nu e usoara si ca orice meserie ea se invata de la altii dinainte-a ta.in majoritatea cazurilor parintii ne invata cum sa devenim la randul nostru parinti.Daca lectiile de viata din familie sunt defectoase si daca nu corectam la timp aceste defecte ele se vor transmite la generatiile urmatoare prin educatie.
Dar au trecut anii si viata noastra de ,cuplu a inceput sa se degradeze din ce in ce mai mult pana intr-o zi cand am descoperit motivul distantarii dintre noi. Sotul meu erea implicat de multa vreme intr-o alta relatie,cu alte cuvinte ducea o viata dubla.A fost mult prea mult pentru mine . In acel moment am inteles multe din atitudinile si reactiile lui de pana atunci.Am inteles mai ales ca daca ma voi complace in acest compromis si nu voi lua nici o hotarare inseamna ca sunt total lipsita de verticalitate inseamna ca am sa-mi pierd toata consideratia si respectul fata de mine .Singura solutie mi s-a parut divortul,mai ales ca el nu a considerat necesar sa se explice in vre-un fel in legatura cu aceasta situatie .Nu mi-a fost usor sa iau asa o hotarare,cu atat mai mult cu cat traisem o astfel de drama alaturi de parintii mei.M-am simtit insa atat de umilita si ranita incat am hotarat ca trebuie sa joc ultima carte a vietii mele.Nu de putine ori in cei 30 de ani i-am spus sotului meu in momentele de conflict , ca ar fi bine sa stam un timp departe unul de altul ca sa vedem daca ne simtim lipsa.Pentru multi un divort poate fi o lectie de viata .Si pentru noi a fost .
Un alt inceput
Pe tot parcursul desfasurarii procesului am locuit la mama mea si desigur am adus la cunostinta si copiilor nostri decizia mea.Ei ereau deja mutati de acasa,findca urmau sa se casatoreasca .Au considerat amandoi ca am dreptul sa hotarasc drumul pe care voi merge in continuare,mai ales ca nu au acordat prea multe circimstante tatalui lor.
Procesul a durat un an de zile fiindca el nu s-a prezentat la nici o infatisare, a facut intampinare si apel si a incercat in diverse moduri sa ma convinga sa renunt.
In toata aceasta perioada de un an de zile s-au produs in afara de divort si alte schimbari majore in viata mea .M-am pensionat si am decoperit in acelasi timp ca m-am imbolnavit de o afectiune destul de grava, boala Parkinson.Tot in acest interval, baiatul nostru,care deja se casatorise, ne-a daruit un nepot.Motive de tristete dar si de bucurie.
Am inceput sa ma resimt din punct de vedere psihic .Plangeam din ce in ce mai des si incepuse sa mi se faca dor de el. Nu poti sterge cu usurinta 30 de ani de viata cu bune cu rele.
Intr-o zi am decis sa-l sun si sa-i propun o intalnire. A acceptat. Am hotarat amandoi sa ne mai acordam o sansa dar cu conditia sa tragem usa dupa noi, sa nu ne intoarcem in trecut si sa nu pornim la noul drum cu resentimente.
Am avut in acele momente sentimentul clar ca ii pare rau de cele intamplate si ca isi asuma o parte de vina.La scurt timp dupa intalnirea noastra am revenit acasa si ne-am reluat viata impreuna.
.................................................................................................................................
Dupa 30 de ani
30 de ani de viata,30 de ani strabatuti de momente fericite dar si de tristete.
Desi am luptat cu idarjire sa nu ajung in situatia parintilor,in toamna anului 2008 intr-o seara ceva m-a indemnat cu insistenta sa deschid telefonul lui care se afla ca de obicei la locul lui in sufragerie pe masuta.Lovitura a venit ca un trasnet. Am descoperit un lung sir de mesaje de la femeia despre care stiam doar ca ii dadea o mana de ajutor in gospodaria de la tara unde nu mai locuia nimeni de la moartea socrilor mei. Ea locuia gard in gard cu casa lui si chiar facusem cunostinta amandoua la un moment dat. N-am banuit nimic la inceput mai ales ca a lasat impresia ca are toate bunele intentii .
"Niciodata nu intelegem adevaratul sens al lucrurilor inainte de a nu fi prea tarziu"
Tess D'Uberville ********************************************************************************************************************************** Recunosc ca nu am avut indoieli privind aceasta situatie,fiindca am avut incredere in el,considerand ca este destul de matur si responsabil de ceea ce face in calitate de sot si tata, mai ales ca a lasat de multe ori sa se iteleaga ca tine foarte mult la imaginea lui in fata opiniei publice. Am fost toata viata o mare naiva ma ales in privinta psihologiei masculine pe care nu am cunoscut-o ,neavand un model in familie. Mesajele din telefon m-au trezit brusc la realitate si am inteles clar ca erea vorba de o relatie in toata regula intre acea persoana si sotul meu.Cel ma mult m-a deranjat faptul ca el nu a considerat necesar sa dea vreo eplicatie asa ca pana la proba contrarie am luat in serios ce am citit cu ochii mei. Am hotarat ca nu mai aveam alta alternativa decat sa ne despartim .Divortul l-am deschis eu si pe parcursul unui an de zile am locuit la mama. Nu mi-a fost deloc usor. Mama déjà imbatranise si desi eream amandoua nascute in zodia Gemanilor nu prea ne intelegeam . Aveam mentalitati cu totul diferite si continuam sa ma simt in preajma ei inconfortabil uneori asa cum mi se itamplase si in copilarie.Va imaginati cum se locuieste intr-o garsoniera in asemenea conditii.Am inceput sa resimt din ce in ce mai tare efectul schimbarilor majore din ultimul timp.Uneori o asteptam seara sa se culce ca sa pot sa ma reculeg in liniste in balconasul mic unde imi pusesem si un calculator. Gandurile ma napadeau din ce in ce mai des.Gandurile de tot felul.Dar cel mai mult incepuse sa ma chinuie dorul de el.Cum nici problemele de sanatate aparute nu imi dadeau pace am hotarat sa consult un medic de specialitate. Banuiam ce am dar refuzam sa cred ca poate fi adevarat.Am ajuns la o doctorita minunata , care in afara profesionalismului mi-a dovedit si multa intelegere umana . Eream intr-o stare depresiva accentuata, si cu ochii plini de lacrimi am inceput sa-I povestesc viata mea.M-a ascultat cu atentie si cu multa rabdare, timp in care mi-a urmarit si reactiile fizice. Diagnosticul a fost confirmat. Aveam intr-adevar Parkinson.
Primul sfat pe care mi l-a dat a fost sa ma impact cu sotul meu. Recunosc ca erea ceea ce imi doream sa aud. Mi-a dat o schema de tratament si indicatiile medicale specifice acestei maladii, si am ramas in continuare pacienta dumneaiei . Am hotarat sa urmez sfatul dat de doamna doctor si i-am propus fostului meu sot o intalnire. A acceptat si am hotarat impreuna sa ne mai acordam o sansa. El este un om extrem de orgolios si foarte greu a acceptat sa recunoasca ca a gresit. Dealtfel este un stil de comportament specific barbatilor in general,si mai ales al celor proveniti din mediul rural.Imi aduc aminte ca mama imi spunea in tinerete ca intr-o mezalianta ,adica intr-o relatie dintre doi parteneri proveniti din medii sociale diferite,pot sa apara si probleme de comunicare ,din pricina diferentei de mentalitate si de educatie.Dar nu ne putem abate din calea destinului. Si se pare ca orice am face soarta isi spune cuvantul.Oricum datoria noastra ca fiinte rationale este ca atunci cand ajungem la o raspantie a vietii sa hotaram singuri calea pe care mergem mai departe. Noi doi am hotarat sa o luam de la capat , acceptand ca am gresit impreuna. M-am intors acasa si ne-am reluat viata in comun. La aproximativ un an de la revenirea mea in domiciliul conjugal.un alt trist moment avea sa imi schimbe cursul vietii. S-a prapadit mama.Dupa ce ne-am facut si eu si sotul meu datoria de crestini, conducand-o impreuna pe ultimul drum , am inteles ca nu mai am nici un motiv sa stau departe de el sit imp de doi anidupa aceia am locuit aproape permanent la tara unde el mergea in continuare la fiecare sfarsit de saptamana.Am facut insa gresala sa nu iau in calcul lipsa mea de experienta in ce priveste viata la tara si la un moment dat starea mea fizica s-a inrautatit si am fost nevoita sa ma reintorc la Bucuresti.S-au implinit déjà patru ani de cand ne-am reluat traiul in comun.Nu este insa simplu .In primul rand trebuie sa nu pleci cu resentimente la un asemenea drum ,sa inchizi usa in urma ta si cel mai important , sa faci efortul de a-l cunoaste mai bine pe cel de langa tine,si de a-l accepta asa cum este.Nu vom putea insa sa facem toate astea daca mai presus de orice sentimente avem orgoliul ,mandria fara margini care ne poate indrepta spre greseli uneori imposibil de reparat.Gresala o facem atunci cand confundam mandria cu demnitatea umana.A recunoaste ca am gresit nu inseamna ca suntem lipsiti de demnitate.Eu recunosc inaintea lui Dumnezeu ca mi-a acordat sansa sa am cui cere iertare pentru greselile pe care le-am facut. Desi initial am cazut de accord impreuna ca nu ne mai intoarcem in trecut si ca nu ne mai reprosam nimic unul altuia, tot el a fost cel care nu a respectat pana la urma intelegerea.Am facut din nou apel la ratiunea lui si i-am transmis in scris gandurile si sentimentele mele.
Dragul meu
Recurg din nou la acest sistem de comunicare fiindca esti in continuare rezervat in ce ma priveste.Eviti sistematic sa iti rezervi timp si pentru mine .Eu consiider ca am fost si sunt destul de corecta cu tine .Mi-am asumat greselile nu odata chiar public si chiar ti-am cerut iertare pentru tot ce am gresit in trecut.Ti-am spus nu odata de cand m-am intors acasa ca doresc sa purtam o discutie fata in fata ca sa ne clarificam anumite probleme de relatie.Parerea mea este ca la varsta noastra nu mai incap lupte de orgolii ci e necesara mai multa intelepciune.Viata trece si e pacat. Sa numultumim lui Dumnezeu ca am avut sansa sa ne iertam unul pe altul si sa o luam de la capat.Copiii nostri asteapta de la noi sa ne comportam responsabil si cu demnitatea varstei.Gandeste-te la altii care nu mai apuca sa traiasca pentru a-si repara greselile .Ieri am fost la doctorita Strat si m-a intrebat de tine.I-ai facut o impresie foarte frumoasa.Te rog incearca sa te descatusezi de complexe si de suspiciuni legate de ceilalti.Sunt multi oameni care te apreciaza fiindca ai incontestabil si calitati.Primii care iti iau apararea sunt copiii nostri care te iubesc desi tu nu crezi asta.Ioana este in mod special marcata de lipsa de comunicare dintre noi doi.Peste putin timp pleaca si nu imi doresc sa plece cu sufletul impovarat de grija pentru noi.Te rog incearca sa-i intelegi si tu pe ceilalti asa cum incearca ei sa te inteleaga pe tine. Imi reprosezi ca sunt pisaloaga.Nu te contrazic dar poate ar trebui sa analizezi de ce sunt asa?Uneori simt un gust amar pentru tot ce nu a fost cum trebuie de-a lungul timpului si simt nevoia sa spun cuiva.Cand am jurat la altar credinta unul altuia,iubire si respect reciproc oare am facut-o doar formal ?Eu nu .Dar tu? Iubirea este singura care iarta orice,uita orice si dainuie si dincolo de moarte.Daca ma iubesti cu adevarat astept din partea ta un raspuns la cererea mea de a sta in sfarsit de vorba fata in fata pentru a ne clarifica sentimentele si pentru a ne hotara impreuna drumul pe care trebuie sa pornim.
Cu sincera dragoste sotia ta in fata lui Dumnezeu
************************************************************************************************************Astept ziua in care noi doi ne vom putea privi in ochi si vom plange de bucuria revederii.Ziua in care fara a rosti vre-un cuvant ne vom ierta unul pe celalalt.Ziua in care uitand de trecut vom porni pe un nou drum ca cele doua jucarii stricate din poezia lui Minulescu.”In orasu’n care ploua de trei ori pe saptamana/Doua jucarii stricate,un batran si o batrana /Merg tinandu-se de mana. Ceva imi spune ca nu e departe ziua aceia.
Dragul meu
Recurg din nou la acest sistem de comunicare fiindca esti in continuare rezervat in ce ma priveste.Eviti sistematic sa iti rezervi timp si pentru mine .Eu consiider ca am fost si sunt destul de corecta cu tine .Mi-am asumat greselile nu odata chiar public si chiar ti-am cerut iertare pentru tot ce am gresit in trecut.Ti-am spus nu odata de cand m-am intors acasa ca doresc sa purtam o discutie fata in fata ca sa ne clarificam anumite probleme de relatie.Parerea mea este ca la varsta noastra nu mai incap lupte de orgolii ci e necesara mai multa intelepciune.Viata trece si e pacat. Sa numultumim lui Dumnezeu ca am avut sansa sa ne iertam unul pe altul si sa o luam de la capat.Copiii nostri asteapta de la noi sa ne comportam responsabil si cu demnitatea varstei.Gandeste-te la altii care nu mai apuca sa traiasca pentru a-si repara greselile .Ieri am fost la doctorita Strat si m-a intrebat de tine.I-ai facut o impresie foarte frumoasa.Te rog incearca sa te descatusezi de complexe si de suspiciuni legate de ceilalti.Sunt multi oameni care te apreciaza fiindca ai incontestabil si calitati.Primii care iti iau apararea sunt copiii nostri care te iubesc desi tu nu crezi asta.Ioana este in mod special marcata de lipsa de comunicare dintre noi doi.Peste putin timp pleaca si nu imi doresc sa plece cu sufletul impovarat de grija pentru noi.Te rog incearca sa-i intelegi si tu pe ceilalti asa cum incearca ei sa te inteleaga pe tine. Imi reprosezi ca sunt pisaloaga.Nu te contrazic dar poate ar trebui sa analizezi de ce sunt asa?Uneori simt un gust amar pentru tot ce nu a fost cum trebuie de-a lungul timpului si simt nevoia sa spun cuiva.Cand am jurat la altar credinta unul altuia,iubire si respect reciproc oare am facut-o doar formal ?Eu nu .Dar tu? Iubirea este singura care iarta orice,uita orice si dainuie si dincolo de moarte.Daca ma iubesti cu adevarat astept din partea ta un raspuns la cererea mea de a sta in sfarsit de vorba fata in fata pentru a ne clarifica sentimentele si pentru a ne hotara impreuna drumul pe care trebuie sa pornim.
Cu sincera dragoste sotia ta in fata lui Dumnezeu
************************************************************************************************************Astept ziua in care noi doi ne vom putea privi in ochi si vom plange de bucuria revederii.Ziua in care fara a rosti vre-un cuvant ne vom ierta unul pe celalalt.Ziua in care uitand de trecut vom porni pe un nou drum ca cele doua jucarii stricate din poezia lui Minulescu.”In orasu’n care ploua de trei ori pe saptamana/Doua jucarii stricate,un batran si o batrana /Merg tinandu-se de mana. Ceva imi spune ca nu e departe ziua aceia.
Epilog
Inchid ochii si vad o casuta de tara cu prispa impodobita de flori pe care dupa o zi de munca eu si sotul meu stam la o binemeritata odihna sorbind dintr-o ceasca aburinda de cafea.Soarele se pregateste sa apuna ,ne invaluie caldura unei dupamieze toride de vara ,mireasma florilor din gradina si a ierbii crude din curtea casei.Un sentiment de liniste ne cuprinde sufletele in timp ce ascultand o privighetoare cantand ,privim la motanul care toarce linistit la picioarele noastre.Azorica ,paznicul de nadejde din curtea pasarilor latra din cand in cand la cate o puicuta obraznica intrata pe nepusa masa in cotetul lui.Mama ce ar mai jumuli-o un pic dar cum s-o faca sub ochii stapanului?In curtea casei ,Negruta ,catelusa devenita de numai doua zile mama,priveste ocrotitor la puisorii abia nascuti.Deodata suna telefonul .E fata noastra.
_ Alo,taty?Te-am sunat sa –ti spunem ca am ajuns cu bine amandoi .A fost o calatorie lunga dar am ajuns in sfarsit la destinatie.Spune-I lui mamy ca o pupam si ne gandim la voi.Speram sa ne auzim cat de curand din nou.Oricum o sa vorbim si pe net.O sa-i scriu si fratelui meu un mesaj .Va pupam si va imbratisam cu gandul .Pa si pe curand.
Cu ochii plini de lacrimi ,ne privim unul pe altul si ii multumim lui Dumnezeu ca este langa noi si langa copiii nostri.
